News Reader.info

O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, în tine mă încred. Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, răscumpărătorul nostru; acesta este din

veşnicie numele tău. Noi suntem lutul, iar tu olarul; noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale. Întoarce-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi! Un strigăt ce străbate toată perioada

Adventului. (Vatican News – 3 decembrie 2023) E ZIUA DOMNULUI. Cu prima duminică de Advent începe un nou an bisericesc după calendarul catolic roman sau latin. Cu adâncă emoţie şi

recunoştinţă păşim în noul an liturgic pe parcursul căruia retrăim în mod tainic întruparea, pătimirea, moartea şi învierea Domnului. Actualizând la Liturghie aceste evenimente ale vieţii

lui Cristos suntem introduşi treptat în planul bunăvoinţei lui Dumnezeu iar în inimi se intensifică dispoziţiile filiale cuvenite pentru a primi lucrarea mântuirii prin darul Duhului Sfânt.

1. TREI VENIRI ALE DOMNULUI Prima perioadă a Anului bisericesc este numită „Advent”, cuvânt care înseamnă „venire”. În lumina revelaţiei biblice distingem cu sfinţii Părinţi ai Bisericii

trei veniri ale lui Cristos: venirea istorică în umilinţa trupului pe care o sărbătorim la Crăciun, venirea în slavă pe care o aşteptăm în speranţă la sfârşitul lumii, şi venirea tanică pe

care o invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru”, când spunem „Vie împărăţia Ta!” şi pe care o celebrăm în sfintele Sacramente. „Sărbătorind în fiecare an liturghia Adventului, Biserica

actualizează aşteptarea lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire”

(CBC 524). Prin năzuinţele noastre îl chemăm în fiecare zi pe Cristos şi dorim, prin aşteptarea noastră, să-i grăbim venirea (cf. CBC 2816). 2. UN AN BISERICESC CU EVANGHELISTUL MARCU La

început de an bisericesc ne dispunem sufleteşte pentru ca adevărul mântuirii lui Dumnezeu să strălucească şi în inimile generaţiei noastre. Lecturile biblice prevăzute la liturghiile

duminicale şi sărbătorile de poruncă din ciclul trienal (A,B,C) sunt cele din seria anului B cu Evanghelia după sfântul Marcu. Între cele patru evanghelii, aceasta este cea mai scurtă ca

text, dar esenţială, sugestivă şi originală în privinţa conţinutului. Nu este o prescurtare a Evangheliei după Sf. Matei, care ne-a însoţit pe parcursul anului liturgic precedent notat cu

litera A. Dimpotrivă, ea a fost scrisă anterior şi este cunoscută ca „Evanghelia catehumenului”, adică a persoanelor adulte care se pregătesc să primească taina Botezului. Povestind faptele,

minunile şi predica Mântuitorului, evanghelistul îl conduce treptat pe cititor să descopere cine este Isus, spre a-l urma ca adevărat discipol. Culmea naraţiunii este mărturisirea

centurionului roman care în faţa Crucii lui Isus, văzându-l cum şi-a dat sufletul a exclamat: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15, 39). 3. CUVÂNTUL DOMNULUI ESTE

„PERFORMANT”__ Liturghia primei duminici din Advent se deschide cu câteva invocaţii din Cartea Psalmilor: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, în tine mă încred. Să nu fiu

dat de ruşine! Să nu-şi bată joc de mine duşmanii mei; căci toţi cei care te aşteaptă nu vor rămâne de ocară” (24/25, 1-3: Ant. la intrare). Aceste invocaţii nu sunt strigăt în vânt sau

vorbe ce se pierd în aer. Cuvântul lui Dumnezeu este „performant” în sensul că el se realizează în viaţa şi în misiunea Bisericii. „Performant”, nu doar în sensul că excelează ca eficienţă,

ci că se actualizează, se împlineşte, se realizează în timp ce credinciosul ascultă sau citeşte. Cuvântul face ceea ce spune; are valoare sacramentală. Lucrează precum sacramentele

Bisericii. Pentru a sugera o idee menită să lămurească ce înseamnă „performant” cu aplicare la cuvântul Domnului, este îndeajuns să ne gândim la faptul că Dumnezeu a creat toate prin

cuvântul său. A zis să fie lumină şi lumina s-a făcut. Dacă acest lucru este adevărat, merită să căpătăm familiaritate cu textul Scripturii pentru a-i pătrunde înţelesul şi rostul până ce

părţile sale componente devin viaţă. Deci încă o dată: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, în tine mă încred. Să nu fiu dat de ruşine! Să nu-şi bată joc de mine duşmanii

mei; căci toţi cei care te aşteaptă nu vor rămâne de ocară” (Ps 24/25, 1-3). 4. O, DACĂ AI SFÂŞIA CERURILE ŞI AI COBORÎ! Prima lectură liturgică luată din cartea profetului Isaia, mai exact

din acea parte a cărţii atribuită unui autor numit convenţional „Trito-Isaia”, al Treilea Isaia, răsună ca un strigăt ce se prelungeşte în toată perioada Adventului. Este o rugăciune

splendidă ce vine din adâncul inimii şi una dintre perlele Bibliei, un gen de psalm de pocăinţă rostit după întoarcerea din exilul babilonian. În ea sunt evocate gesturile de bunătate ale

lui Dumnezeu în istorie, dar şi lipsa de recunoştinţă din partea poporului. Ierusalimul distrus oferă ochiului un spectacol dezolant. Toată speranţa poporului a rămas doar la Dumnezeu. Dar

unde este Domnul? Pare atât de departe, ascuns şi tăcut. Într-o stare sufletească de adâncă mâhnire profetul invocă reînnoirea intervenţiilor lui Dumnezeu. „O dacă ai sfâşia cerurile şi ai

coborî!” Este o invocaţie sfâşietoare motivată temeinic, şi de aceea încrezătoare. Reţinem textul acestei rugăciuni ca parte integrantă a acestor consideraţii. „Tu, Doamne, eşti Tatăl

nostru, răscumpărătorul nostru; acesta este din veşnicie numele tău. Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale, pentru ce laşi inimile noastre să se împietrească încât să

nu mai simtă frica de tine? Întoarce-te, din dragoste pentru robii tăi, pentru seminţiile moştenirii tale. O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi în faţa ta. Ai coborât şi

în faţa ta munţii s-au cutremurat. Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri

pentru cei care se încred în el. Tu mergi în întâmpinarea celor care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de tine, mergând pe căile tale. Iată, tu te-ai mâniat pentru

că am păcătuit; vom suferi veşnic, sau putem fi mântuiţi? Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile

noastre ne-au spulberat ca vântul. Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine. De aceea ţi-ai ascuns faţa de la noi şi ne-ai lăsat să pierim sub

povara fărădelegilor noastre. Dar, Doamne, tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul, iar tu olarul; noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale” (Is 63,16b-17.19b; 64,1.3b-8: prima lectură). 5.

TU, DOAMNE EŞTI TATĂL NOSTRU, RĂSCUMPĂRĂTORUL NOSTRU Toată rugăciunea are la bază încrederea în Dumnezeu. Te două ori revine în ea expresia „Tu, Doamne eşti Tatăl nostru”…Este o expresie la

care Vechiul Testament recurge foarte rar, pentru a se distanţa de popoarele politeiste din jur. „Tu Doamne eşti Tatăl nostru; acesta este din veşnicie numele tău; răscumpărătorul nostru”,

cel care ne smulge din puterea întunericului, cel care - cum spunem în ultima invocaţie din „Tatăl nostru”: „Şi ne mântuieşte de cel rău”. Desigur, cine se roagă astfel nu are inima

împietrită, nu e departe de căile Domnului, ci este atent la iubirea lui Dumnezeu. Totuşi constată efectele unei anumite îndepărtări de Dumnezeu, deoarece credinciosul se simte implicat în

păcatul poporului său. „Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul.” 6.

ÎNTOARCE-NE LA TINE, DOAMNE, ŞI VOM FI MÂNTUIŢI Meditând la această pagină, descoperim în ea vocea lui Isus care îmbrăcând fierea omenească a luat asupra sa păcatul lumii, făcându-se

solidar cu oamenii din toate timpurile. „O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!” Această rugă sfâşietoare a fost ascultată la Botezul lui Isus în râul Iordan. Evanghelistul Marcu notează că

„şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui” (Mc 1,10). Ştiind că Isus se roagă în noi şi cu noi, repetăm solidari cu toţi

semenii într-o lamentaţie naţională: „Întoarce-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi”. Şi în continuare: „Dumnezeul oştirilor, întoarce-te spre noi; priveşte din cer şi vezi. Cercetează via

aceasta. Ocroteşte ceea ce a sădit mâna ta” (cf. Ps 79/80, 4.2ac şi 3b.15-16.18-19: psalmul responsorial) 7. VINO, DOAMNE! Chiar de la începutul Adventului suntem invitaţi să ne însuşim

fără zăbovire chemările neîntrerupte ce străbat istoria. Ele se contopesc în strigătul „Vino, Doamne!” specific acestui timp de mântuire. Este şi strigătul lumii actuale, al atâtor persoane

deznădăjduite, al atâtor familii despărţite şi împovărate. Este strigătul omului dezbinat lăuntric dar care află curajul să fie realist cu sine. 8. VEGHEAŢI! Evanghelia duminicii invită la

priveghere şi rugăciune „Luaţi aminte, vegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi timpul când va veni vremea aceea. Se va întâmpla ca şi cu un om care a plecat într-o călătorie; lăsându-şi casa,

el a dat puterea în mâna slugilor şi a rânduit fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze” (cf. Mc 13,33-37). Cuvântul de ordine caracteristic Adventului este exprimat prin

verbele „a lua aminte, a veghea, a se ruga, a sta treaz”. „E timpul să ne trezim din somn pentru că mântuirea este aproape”: scrie Sfântul Paul creştinilor din Corint, interpretând

cuvintele lui Isus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru”, la îndemâna voastră. Invitaţia la a ţine ochii bine deschişi nu trebuie irosită, susţinând tacit şi aproape invariabil:

„Am ochii deschişi de când m-am născut”. Nici chiar cel mai somnoros sub multe aspecte nu admite că este un adormit, căci a făcut de mult alegerile sale şi nu-i place să audă mereu că

flacăra credinţei trebuie ţinută constant aprinsă. 9. NOUTATEA CRĂCIUNULUI Chiar creştinii practicanţi pot fi nedumeriţi întrebându-se: „Ce lucru nou ar putea să aducă anul acesta Crăciunul?

Va fi un Crăciun ca oricare altul”. Reflectând însă mai atent, constatăm că situaţia lumii actuale se aseamănă în multe privinţe cu cea descrisă de profetul Isaia cu opt secole înainte de

Cristos: „Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune (presupuse) erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul.”

Profetul indică şi motivul acestei situaţii: „Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine.” Şi profetul conclude: „Ne-ai lăsat în voia fărădelegilor

noastre”. În acest sens, Biserica ne invită să deschidem ochii asupra semnificaţiei Crăciunului şi să avem în vedere că Dumnezeu vine să bată la uşa noastră. Vine ca „răscumpărătorul

nostru”, „aşa încât să nu duceţi lipsă de niciun har în timp ce aşteptaţi revelarea Domnului nostru Isus Cristos, care vă va întări până la sfârşit ca să fiţi fără vină în ziua Domnului

nostru Isus Cristos” (cf. 1 Cor 1,3-9: lectura a doua). 10. ATENŢIE LA CLIPA PREZENTĂ Marea virtute a creştinismului este atenţia la clipa prezentă. A veghea înseamnă a trăi şi înţelege

clipa prezentă în toată importanţa ei, descoperind în ea trecerea Domnului. Pentru fiecare om, această venire este semnalată de un eveniment, o dată, un semn: poate avea loc în liniştea

serii, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşului, fie în aurora dimineţii plină de viaţă. Da, atenţia la clipa prezentă este marea virtute a creştinilor. „Luaţi aminte, vegheaţi şi vă

rugaţi…o spun tuturor: Vegheaţi. Deci, luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte nechibzuiţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiţi fără

minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului”, îndeamnă apostolul Paul scriind comunităţii creştinilor din oraşul Efes. 11. AŞTEPTARE ACTIVĂ Cum trebuie un creştin să aştepte manifestarea

Domnului. În continuarea aceluiaşi capitol 13 din Evanghelia după Marcu, Isus cere ucenicilor ca în aşteptarea venirii sale să dea mărturie pentru el în orice loc şi înaintea oricui, să

propovăduiască pretutindeni Evanghelia mântuirii şi să nu fie îngrijoraţi ce vor răspunde în cazul când sunt prigoniţi. În orice caz, nu trebuie să fugă din prezent, refugiindu-se în trecut

sau luând-o înainte în viitor. E nevoie să-şi deschidă bine ochii la necesităţile lumii prezente, unde războiul şi învrăjbirea, acte de violenţă împotriva celor mai slabi, copii, bolnavi,

femei şi vârstnici se petrec în văzul tuturor sau nu departe de noi şi în fiecare zi. Ucenicul lui Cristos nu trebuie să se închidă în găoacea egoismului, rămânând indiferent faţă de soarta

altora, dar nici nu trebuie să cadă pradă deznădejdii. Avem la îndemână mijloace eficiente de mântuire: rugăciunea, Sfintele Taine, Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura Bisericii, exemplul

sfinţilor, imboldul şi încurajarea fraţilor în credinţă. În Cristos Isus Dumnezeu ne-a dat toată bogăţia darului. 12. RUGĂCIUNEA BISERICII „Dumnezeule atotputernic, te rugăm să întăreşti

voinţa credincioşilor tăi pentru ca să întâmpine cu fapte de sfinţenie pe Cristos care vine şi să se învrednicească a sta la dreapta ta în împărăţia cerurilor”. Tuturor, binecuvântarea

apostolului: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos” (1Cor 1,3). Să aveţi un „Advent binecuvântat!” (Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic din

noiembrie 1993, 2008, 2011, revizuit şi reluat vineri 1 decembrie 2023)